|
Şi trăgând corăbiile la
ţărm, au lăsat totul şi au mers după El
(Luca, V, 11)
Fraţi creştini,
În cuvintele Evangheliei simţim dumnezeirea,
ceea ce nu simţim în nici unul din cuvintele omeneşti. Parcă vedem
pe Dumnezeu vorbind, ori de câte ori citim cu atenţie o pagină de
Evanghelie. Parcă suntem înălţaţi pe alt tărâm, parcă plutim în
văzduhul minunilor dumnezeieşti.
Într-o dimineaţă de var Domnul Iisus Hristos se duse lângă
lacul Ghenisaretului, căruia i se mai zicea şi Marea Galileii. Acolo
a văzut două corăbii din care pescarii coborâseră şi tocmai îşi
dregeau mrejele. Ei toată noaptea se trudiseră, dar nu pescuiseră
nimic. Deodată Domnul Hristos se urcă în corabia lui Simon Petru
şi-L rugă s-o depărteze puţin de la uscat. După ce sătură mulţimile
cu sfintele Lui învăţături, vorbindu-le din corabie, îi zise apoi
lui Simon să meargă cu corabia mai în larg şi să lase mrejele în apă
la pescuit.
- Învăţătorule, răspunse Simon, toată noaptea ne-am trudit şi
n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mrejele în apă.
Dar abia le aruncă şi mulţime de peşti se prinse în mreje, încât
acestea stau să se rupă. Simon a făcut atunci semn tovarăşilor săi
din cealaltă corabie ca să vină să le ajute. Pescuirea a fost atât
de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde.
Văzând minunea aceasta, pe ucenici i-a cuprins o mare frică,
iar Petru căzând în genunchi la picioarele lui Iisus i-a zis: "Du-te
de la Mine, Doamne, că sunt om păcătos!" Spaimă mare îl cuprinsese
pe el ca şi pe toţi ceilalţi de pescuitul atâtor peşti. Domnul Iisus
a zis, însă, către Petru: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de
oameni." Trăgând ei corăbiile la uscat, au lăsat totul şi-au mers
după El.
Din această Sf. Evanghelie desprindem câteva învăţături
foarte folositoare pentru mântuirea sufletului nostru. În primul
rând, descoperim că Mântuitorul Iisus Hristos a fost Dumnezeu
adevărat, căci cine putea să fie acesta de care ascultau marea,
vânturile şi peştii, dacă nu Creatorul tuturor? Peştii cei
necuvântători, când au simţit asupra apei în corabia lui Petru pe
Ziditorul lor, au venit cu grămada ca să-L vadă şi să-I asculte
cuvântul. Aşa s-au lăsat prinşi în mrejele apostolilor şi scoşi
afară la uscat, la porunca Domnului Hristos.
Această minune a fost înfricoşătoare pentru ucenici, care
simţind dumnezeirea lui Iisus s-au temut. De aceea, Petru, plin de
spaimă, a îngenuncheat înaintea lui şi cu frică L-a rugat să se
depărteze de el, că e plin de păcate. Această minune i-a uimit
pentru că niciodată în viaţa lor nu prinseseră atâţia peşti şi, mai
ales, după o noapte de trudă zadarnică.
Această minune i-a speriat şi i-a făcut să creadă că numai
Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ei au înţeles că toţi şi
toate se supun şi ascultă de glasul Lui. El este Domnul cerului şi
al pământului, Creatorul şi Mântuitorul sufletelor noastre. De
aceea, au lăsat toate şi au mers după, fiind martori şi la alte
minuni care mai de care mai înfricoşătoare şi mai mari.
Ucenici şi-au dat seama că umblă Dumnezeu pe pământ îmbrăcat
în trup omenesc, tăinuit de ochii omului şi, din când în când,
puterea lui Dumnezeu îi înspăimânta. Iată de ce, văzând teama lui
Petru, Iisus îi zise: "Nu-ţi fie frică, de acum vei fi pescar de
oameni!" Oamenii erau atraşi de frumuseţea Lui, şi de frumuseţea
cuvintelor Lui demonii fugeau îngroziţi neştiind ce să creadă despre
puterea cea mare care ieşea din Dumnezeu-Omul Iisus Hristos.
Fariseii şi cărturarii bătrânii poporului şi, mai ales,
invidioşii rămâneau încremeniţi de frumuseţea învăţăturilor Lui şi
de adevărul cel tainic cuprins în predicile şi pildele Lui. De
aceea, ziceau înspăimântaţi: "Niciodată n-a vorbit cineva ca omul
acesta".
Iisus a venit să ne arate pe Tatăl ceresc, pe Dumnezeu, dar a
trebuit să procedeze aşa de minunat încât să-l facă pe om să
înţeleagă fără să-şi piardă mintea sau lumina ochilor şi fără să se
ardă de puterea focului dumnezeirii Sale, fiindcă nimeni n-a putut
vreodată şi nici nu va putea să-L vadă pe Dumnezeu în toată măreţia
şi puterea dumnezeirii Sale. Este cu neputinţă aceasta, de aceea s-a
înspăimântat Petru când a văzut o asemenea minune ca, de altfel, şi
atunci pe Tabor când s-a înfricoşat de puterea luminii ce izvora din
trupul lui Iisus, căzând împreună cu Iacob şi Ioan cu feţele la
pământ, neputând suferi acea lumină orbitoare.
O mare greşeală fac unii oameni, care au pretenţia să vadă pe
Dumnezeu. Ei nu ştiu cât sunt de mici şi neputincioşi faţă de
măreţia şi puterea dumnezeiască. Ei nu simt pe Dumnezeu din minunile
Lui, nici din cartea cerului şi a pământului, nici din cărţile
Bisericii, nici din cartea cărţilor - Biblia - unde se vorbeşte
despre El. Ei nu citesc în toate aceste cărţi; ei citesc numai
ziare, reviste şi cărţi de poveşti şi, de aceea, au orbit şi nu mai
văd soarele dogorâtor de pe cer, nu mai văd luna şi stelele, lucrul
mâinilor lui Dumnezeu, neputând simţi, deci, prezenţa Lui în tot
locul stăpânirii Lui.
Mulţi nu vor simţi niciodată pe Dumnezeu decât pe patul
morţii, când se vor vedea înconjuraţi de duhurile necurate ale
iadului care vor veni să le apuce sufletul cel nepăsător şi să-l
ducă cu ei în chinurile veşnice. Cum poţi tu, vierme orb, care te
târăşti pe pământ, să vezi pe Acela care a creat aştrii cereşti?
Poţi tu măcar să priveşti la soare? Căci dacă ar lăsa El soarele mai
jos puţin, ar arde tot pământul. Omul, în mândria lui, crede că dacă
a ajuns să zboare prin văzduh cu maşinăriile lui, el este totul, el
este Dumnezeu. Dac ar avea smerenie, s-ar vedea atât de mic cât o
furnică, fiindcă sunt unele furnici care au aripi şi zboară. Dar,
din cauza mândriei, omul nu poate vedea şi nu poate citi nici
stelele de pe cer, nici minunile lui Dumnezeu pe pământ.
Iată ce ne relatează fericitul Augustin despre felul cum a
vrut să scrie odată o carte despre Dumnezeu. Şi zice el: "N-am putut
să scriu decât atât: Despre Dumnezeu. M-am muncit să încep mai
departe şi n-am putut. Atunci am plecat pe malul mării întristat şi
îngândurat şi am găsit acolo un copilaş care făcuse o gropiţă în
nisip iar cu un ciob în mână lua apă din mare şi o turna în gropiţa
lui. L-am întrebat ce face şi mi-a răspuns că vrea să toarne toată
apa din mare în gropiţa lui. M-am mirat mult de naivitatea acestui
copil şi am zis în mintea mea:
- Iată, Augustine, aşa vrei să faci şi tu, să scrii în cartea
ta toată măreţia, minunile şi puterea lui Dumnezeu. Aceasta este cu
neputinţă, căci după cum cu neputinţă este copilului să mute toată
apa mării în acea gropiţă mică, tot aşa şi tu nu vei putea să scrii
toată măreţia, frumuseţea şi puterea dumnezeiască în cartea ta."
Cu atât mai mult, nu va putea cineva să-L vadă pe Dumnezeu în
toată puterea Slavei Sale, căci se va arde, va orbi şi se va nimici
pentru că mintea omului este limitată şi puterile lui sunt mărginite
întocmai ca a unui vierme neputincios. Mai departe, ne spune Sf.
Evanghelie că Apostolul Petru îi spune Domnului că toată noapte s-a
trudit şi n-a prins nimic, dar, după cuvântul Domnului, a făcut
ascultare şi a lăsat mrejele în apă pentru pescuit.
Iată, deci: trudă zadarnică. În zadar se trudeşte omul singur
numai cu înţelepciunea lui ca să facă ceva în noaptea păcatelor.
Fără ascultare de glasul lui Dumnezeu şi de poruncile Lui, nu face
nimic, aşa cum n-au putut să facă nimic mulţi oameni ce s-au lăsat
târâţi de poftele lor, de ambiţiile lor. Neascultând şi dispreţuind
pe Dumnezeu, n-au putut să facă ceva în viaţa aceasta, căci pe mulţi
i-am văzut mergând bine, sporind cu treburile, dar, deodată,
prăbuşindu-se în cea mai mare mizerie şi spulberându-li-se toată
agoniseala lor în câteva clipe. Aceasta pentru că nu şi-au pus
nădejdea în Dumnezeu şi n-au vrut să asculte de cuvântul Lui, de
biserica Lui şi de ucenicii lui.
Ascultarea lui Petru din Evanghelia de astăzi l-a făcut
fericit şi l-a făcut să-L cunoască pe Fiul lui Dumnezeu prin mare
aşi neuitata minune a mulţimii peştilor ce s-au prins atunci...
Acesta era un semn pentru el, ca atunci când va propovădui lumii
cuvântul lui Dumnezeu, să aibă puterea convingerii şi să-i aducă pe
oameni de la întuneric la lumină, de la minciună la adevăr, de la
puterea satanei la Dumnezeu. Aşa s-au convertit de la prima lui
cuvântare ţinută la Ierusalim, trei mii de suflete. Iată că
într-adevăr Domnul Iisus Hristos îl făcuse pescar de oameni după cum
îi spusese.
Dar Ap. Petru avea frică de Dumnezeu, pentru că el se simţea
păcătos, simţea distanţa cea mare dintre om şi Dumnezeu. Frică de
Dumnezeu trebuie să avem şi noi în tot locul şi în tot timpul, nu
atunci când suntem în primejdie şi când vedem moartea în faţa
ochilor. Cine are frică de Dumnezeu capătă înţelepciune şi află
calea cea adevărată şi dreaptă şi, mai ales, se fereşte de păcate în
tot locul.
Omul care are frică de Dumnezeu ştie că ochiul lui Dumnezeu
cel neadormit îl poate vedea oriunde căci deasupra noastră, sus,
este ochiul Lui cel senin care priveşte şi vede căile noastre. Dar,
omul nelegiuit, orbit de păcat, nu are simţul acesta bun şi
folositor care l-a avut Petru şi ceilalţi ucenici. Nu simte pe
Dumnezeu şi n-are frică de El. Omul fără frică de Dumnezeu n-are
nici milă, nici ruşine de aproapele şi se face şi pildă rea faţă de
copiii lui.
Aşa a făcut un oarecare, ce şi-a luat copilul şi a plecat la
furat; înainte de a intra în lanul cu porumb se uita în stânga, se
uita în dreapta şi tocmai voia să intre. Dar băieţelul îi zise:
"Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar în sus nu te-ai uitat, să
vezi că acolo ne vede cineva, ne vede ochiul lui Dumnezeu".
Aşa se fac toate păcatele, fără frică de Dumnezeu, de aceea,
la urmă, va fi greu şi va fi vai de părinţii aceia care nu se
îndreaptă nici după mustrarea copiilor. În multe familii, datorită
unor copii credincioşi se mai abţin părinţii de la unele mari
nelegiuiri, că sunt mulţi părinţi care se bat, se înjură, se dau
diavolului în faţa copiilor. Urât obicei şi rea pildă!
Mulţi creştini au o părere greşită despre religia noastră
ortodoxă. Ei zic că Domnul Hristos făgăduieşte oamenilor fericirea
numai în viaţa cea de dincolo, nu şi aici pe pământ, dacă păzesc şi
ascultă poruncile lui Dumnezeu. Unii zic că aici pe pământ sunt
chinuiţi, necăjiţi şi suferă chiar dacă ascultă sau nu ascultă de
cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că, mai bine să nu asculte, să nu se ştie
dacă există viaţă veşnică şi mai bine să se lupe să trăiască
fericiţi aici pe pământ, căci ce va fi dincolo nu se ştie.
Ce rău greşesc aceşti oameni, căci dacă citim în Sf. Carte a
lui Dumnezeu, Sf. Scriptură, găsim promisiunile făcute de El, de la
începutul lumii şi vedem că aceste promisiuni se împlinesc chiar sub
ochii noştri, căci aşa zice Dumnezeu prin proorocul Isaia: "Dacă
veţi vrea şi Mă veţi asculta, atunci bunătăţile pământului veţi
mânca, iar dacă nu veţi vrea şi nu mă veţi asculta, sabia vă va
mânca pe voi".
Prin proorocul David Duhul Sfânt a zis: "Cu lungime de zile
îl voi umple pe el şi vor arăta lui mântuirea Mea", iar Mântuitorul
Iisus Hristos a spus: "Amin, grăiesc vouă, nu este nimeni care să-şi
lase casă sau fraţi, sau surori sau tată, sau mamă ori femeie, ori
copii sau avere pentru Mine şi pentru Evanghelie şi să nu primească
însutit chiar acum în viaţa aceasta".
Cel ce crede în Dumnezeu să fie încredinţat că Dumnezeu se
ţine de cuvânt şi împlineşte ce a spus numai că omul este
necredincios şi cade în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, iar
în loc de binecuvântare de la Domnul primeşte mânia şi blestemul
dumnezeiesc care îl urmăresc în tot locul. Fiindcă este vorba de
neascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, să pornim puţin firul
acestei neascultări şi să vedeţi cum încep unii şi, în special
tineretul, să-şi clădească fericirea pe acest păcat.
Din cele ce observăm noi astăzi, ne dăm seama în ce mare
întuneric se află şi cât de întunecată este mintea unora, că nu vor
să mai ţină seama nici de binecuvântarea părinţilor şi nici de a lui
Dumnezeu.
O fată s-a îndrăgostit de un băiat pe care l-a întâlnit în
cine ştie ce locuri de petreceri şi, nu după mult timp, pleacă fără
ştirea părinţilor, să trăiască fără cununie, fără binecuvântarea lui
Dumnezeu şi a părinţilor. Când aud părinţii ce a făcut fata lor,
strigă îndureraţi, îi zic fel de fel de vorbe, o blestemă, o dă
necuratului, şi amândoi uniţi îi trimit vorbă că n-are ce să mai
caute în casa lor niciodată. Trece timpul şi, mai de dorul fetei,
mai de milă, bieţii părinţii cedează şi-i trimit vorbă să se
întoarcă.
Dar neascultarea se ţine lanţ. Părinţii îi îndeamnă pe copii
să se cunune şi acceptă, dar când vor ei, mai târziu. Tocmesc întâi
muzica, fac cheltuială mare şi neglijează preotul şi atunci, când
ajung la acesta, află uimiţi că ziua fixată de ei pentru cununie e
oprită de canoane, fiind post sau din alte motive. Atunci oamenii
noştri spun cu supărare: "Păi, ce să facem, părinte, că am tocmit
muzica, am arvunit restaurantul, am făcut cheltuielile cu alimentele
şi ni se strică?"
Preotul fiind şi el constrâns de aceste lucruri, ca şi
părinţii lor, îi trimite la Episcopie ca să ceară dezlegare. Cei de
acolo, văzând că deja trăiesc în păcatul desfrânării, le dă o hârtie
la mână să poată preotul să-i cunune chiar dacă e post. Astfel, din
neascultare în neascultare, se calcă legea, nu se mai ţine cont nici
de canoane şi cad sub blestem dumnezeiesc. Vine apoi peste ei mânia
lui Dumnezeu şi, când începe să trosnească biciul dreptăţii lui
Dumnezeu în casa lor în diferite chipuri se întreabă uimiţi cu ce au
greşit.
Vin asupra lor pagube mari, boli grele, ceartă şi bătaie,
despărţiri, copii bolnavi, suciţi şi paralitici, îndrăciţi şi
neascultători, mai rău ca părinţii lor şi tot aşa multe răutăţi. Ei
se întreabă mereu cu ce vor fi greşit Domnului, dar iată ce au
făcut: au pornit-o rău de la început, cu blestemul târâş. Sunt
cazuri când copiii îşi bat părinţii pentru că şi ei au bătut pe
părinţii lor. Sunt copii care-şi lasă părinţii să se chinuiască de
foame, pentru că şi ei au lăsat pe părinţii lor să moară de foame şi
au murit neîngrijiţi.
Aşa era într-un sat un băiat care avea armă de vânătoare.
Într-o zi s-a încăierat cu tacă-său care era bătrân şi a ajuns să-şi
lovească părintele cu ţeava puştii aşa de rău că aceasta s-a rupt.
Au fost luaţi amândoi la cercetări de autorităţi şi, când a fost
întrebat bătrânul cum s-au petrecut lucrurile, el a zis: "Nu
pedepsiţi pe fiul meu, căci a venit timpul să-mi iau pedeapsa pentru
păcatul meu. Ia uitaţi-vă bine la ţeava puştii că a fost lipită,
pentru că eu am rupt-o mai întâi pe spinarea tatălui meu".
S-au mirat cu toţii de judecăţile lui Dumnezeu şi mulţi s-au
îndreptat văzând cu ochii lor cum pedepseşte Dumnezeu păcatul, cât
de târziu. Aşa că nimănui să nu-i pară glumă, căci păcatul nu rămâne
nepedepsit. Nu vei scăpa de pedeapsa veşnică, chiar dacă nu
ispăşeşti păcatul în lumea aceasta prin pocăinţă sinceră, adică să
te căieşti de răul pe care l-ai făcut cuiva şi, cu atât mai mult,
părinţilor care te-au zămislit şi te-au făcut, care ţi-au dat viaţă,
au cheltuit ca să înveţi carte şi au suferit, într-un fel sau altul,
până a te vedea om mar eşti fericit în viaţă. De aceea, porunca lui
Dumnezeu zice: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie
ţie bine şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi pe pământ".
Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii, desigur pe părinţii
cei credincioşi care învaţă pe copii la rele. Aceia nu trebuie
ascultaţi. Nu va fi bine de copiii care nu ascultă pe părinţii când
îi îndeamnă la bine, căci aşa le vor face şi lor copiii mai târziu
şi, astfel, vor avea supărări după supărări.
Aşa am citit într-o carte că într-un sat de munte un tânăr
rămăsese cu bătrânul lui tată. Fiind necăsătorit, a cunoscut o
tânără care i-a spus că s-ar căsători cu el, dar nu poate pentru că
nu vrea să ajungă să îngrijească şi de tacă-său. Tânărul nostru i-a
promis că-l va lua pe bătrân şi-l va duce de acasă. Cum a zis, aşa a
şi făcut. Căci, într-o dimineaţă îşi luă bătrânul său tată de braţ,
îl scoase binişor din sat şi-l duse spre întinsele păduri din munte,
ca să se rătăcească şi să-l mănânce fiarele sălbatice. Cu ochii
înlăcrimaţi bătrânul tată mergea înainte şi suspina.
Deodată, tânărul se opreşte şi voi să se despartă de el ca să
se întoarcă acasă, dar tatăl lui îi zise cu ochii în lacrimi: "Fiul
meu, vezi, colo mai sus este o piatră mare; te rog, du-mă până
acolo, căci până acolo am dus şi eu pe tata". Şi plângea, plângea
mereu bătrânul, pentru că şi-a adus aminte abia atunci de marele
păcate pe care-l făcuse când era tânăr. Ce bine ar fi să-şi aducă
aminte fiecare mai înainte de moarte de toate păcatele, de toate
nedreptăţile, de toate neascultările pe care le face omul în viaţă
şi cu căinţă la spovedanie, să le spună înaintea lui Dumnezeu, ca
nimeni să nu moară neispăşit şi cu canonul neîmplinit.
Să ia aminte tineretul nostru şi copiii să nu supere
părinţii; să nu plece fără binecuvântarea părinţilor, căci mare este
darul binecuvântărilor pe care-l au părinţii pentru copiii lor. Mai
înainte, copiii cereau binecuvântarea părinţilor chiar de mici. După
ce-şi făceau rugăciunile de seară, ziceau: "binecuvintează-mă, mamă
şi tată!" Sărutau mâna părinţilor şi mergeau la somn. Dimineaţa la
fel făceau înainte de a pleca la şcoală sau la treabă. La venire
cereau iarăşi binecuvântare şi, mai ales, cereau binecuvântarea
părinţilor înainte de a se căsători, ca să le fie bine în viaţă şi
să trăiască fericiţi pe pământ cum a zis Dumnezeu.
Iată de ce nu mai este fericire în căsătoriile tinerilor
noştri. Pentru că aceste căsătorii sunt nelegiuite şi se fac fără
binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor. O, ce fericită ar fi
lumea dacă ar avea copii buni, cu frică de Dumnezeu, credincioşi şi
respectuoşi. O, ce fericiţi ar fi şi copiii dacă ar avea părinţi cu
frică de Dumnezeu, cu ascultare de El şi de Biserica Lui care să
petreacă în rugăciuni şi cântece duhovniceşti.
Părinţii vicioşi, gălăgioşi şi hulitori, beţivi şi tutunari,
care dau diavolul pe copiii lor şi îi învaţă tot felul de răutăţi,
aceştia nu se mai pot numi părinţi; aceştia sunt criminali, fiare
apocaliptice pe care-i va spulbera Dumnezeu ca pleava în vânt. Când
vedem şi auzim de astfel de nelegiuiţi, să nu ne mirăm prea mult, ci
mai bine să ne înfricoşăm că se împlineşte sub ochii noştri un semn
al vremii de apoi de care ne vorbeşte Sf. Ap. Pavel.
El spune că în vremile din urmă se va arăta fiul pierzării,
omul păcatului, anticrist şi că, înainte de a veni sfârşitul va veni
lepădarea de credinţă în multe feluri şi în multe forme şi se vor
lepăda oamenii de Dumnezeu şi de dreapta credinţă şi apoi, iată şi
sfârşitul ca să-şi ia plata fiecare. Toţi cei ce nu vor să înveţe
credinţa cea dreaptă aşa cum au propovăduit-o toţi sfinţii lui
Dumnezeu; toţi cei ce refuză să se spovedească, să se împărtăşească
şi să vină la biserică toţi cei ce cred numai de formă şi n-au un
fond sănătos de creştin adevărat şi nu sunt convinşi de existenţa
lucrurilor nevăzute, precum şi ce ce-şi tăvălesc sufletul şi trupul
prin toate poftele vinovate ale plăcerilor, aceştia toţi au ajuns în
prima fază a lepădării de Dumnezeu, prima fază a cancerului
sufletului.
Să ne trezim, fraţi creştini, e timpul să ne trezim şi să
tragem şi noi corăbiile la uscat. Să lăsăm şi noi totul ca ucenicii
Domnul şi să mergem după El. Să mergem după El înseamnă să mergem
după poruncile Lui, să ascultăm glasul Lui cel dumnezeiesc şi să
împlinim cu orice risc voia Lui. Să mergem după El, după El nu după
noi, nu după poftele noastre nici după orice glas înşelător şi
ademenitor al lumii.
Sf. Evanghelie ne spune că ucenicii au lăsat totul; eu mă
gândesc să lăsăm şi noi tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe
Domnul, tot ceea ce ne împiedică de a-L urma pe Domnul, tot ceea ce
ne leagă de păcat, tot ceea ce ne împinge spre pierzare sufletească
şi trupească, să lăsăm tot păcatul, toată patima, toate viciile
reale, tot ceea ce nu-i place Domnului Dumnezeu.
Haideţi să lăsăm şi noi toate şi să pornim de azi înainte, să
urmăm Domnului Hristos. Lăsaţi înjurăturile, lăsaţi drăcuielile,
lăsaţi toate şi veniţi după Domnul că după El este bine. Să cinstim
sfânta duminică, să venim la sfânta biserică, să ascultăm sfânta
liturghie, căci aici în corabia lui Dumnezeu ne vorbeşte Fiul Său
Iisus Hristos şi ne hrăneşte cu sfintele Lui învăţături ca şi pe
poporul de pe marginea lacului Ghenisaret. Aici cereţi ajutorul lui
Dumnezeu cu încredere, când aveţi supărări şi necazuri, căci vai de
cei ce merg la vrăjitoare şi fermecătoare, fiindcă aceia se
depărtează de Harul lui Dumnezeu, iar duhurile necurate se ţin scai
după ei şi le duc acasă şi vai de casa aceea unde intră duhurile
necurate.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, să păstrăm
sfânta credinţă, să rugăm pe Domnul să ne înmulţească credinţa dar
să depunem şi noi cât mai mult efort pentru a ne îmbogăţi sufletul
prin fapte bune.
Să rugăm pe Dumnezeu să depărteze de la noi orice duh de
nepăsare, orice duh de amânare a pocăinţei, orice lenevire în fapte
bune, orice duh de mândrie şi silnicie. Să stăm neclintiţi în
ascultare de cuvântul lui Dumnezeu, lăsând şi noi totul ca ucenicii
Lui şi să mergem după El până la sfârşitul vieţii noastre de astăzi
înainte, căci atunci ne va lua şi pe noi acolo unde sunt ucenicii
Lui în veşnica fericire.
Rugăciune
Dumnezeul minunilor, Doamne Iisuse Hristoase,
Cel ce ai umplut mrejele pescarilor, Cel ce ai plouat mană în pustie
poporului Tău Israel, revarsă Tu Duhul cel Sfânt ca să lumineze
mintea noastră şi să ne hotărască inima pentru a porni pe drumul cel
drept şi luminos şi a merge pe urma paşilor Tăi până la sfârşitul
vieţii noastre. Amin.
Părintele Visarion Iugulescu |