|
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său
Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică
(Ioan III, 16)
Fraţi creştini,
Sfânta Evanghelie de astăzi, ne
descoperă iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc.
Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet
nemuritor şi l-a aşezat în fericirea raiului ca să moştenească toate
bunătăţile şi frumuseţile veşnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din
toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia
dumnezeiască, care este sufletul omului.
Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o
Dumnezeu şi învins de invidia diavolului, s-a lăsat înşelat şi
călcând porunca Dumnezeiască şi a fost scos afară şi aruncat în
robia demonilor şi a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a
mândriei precum şi a invidiei diavolului, de atunci înainte tot
neamul omenesc trebuia să meargă în suferinţele iadului.
Vrăjmaşul - diavol - care tot din mândrie şi neascultare
căzuse mai înainte şi din înger luminat deveni diavol întunecat,
începu să ispitească pe oameni cu toate răutăţile lui. Până la
venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât
mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor şi tuturor
păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui
Dumnezeu ci îşi făurise fiecare seminţie idolii ei pe care îi
cinstea.
Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulţumită şi
nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:" Îmi pare rău că am făcut pe
om, dar am să-L pierd." A înecat astfel cu apă toată suflarea
omenească, scăpând numai Noe şi familia sa în corabia pe care o
făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvaţi, aceştia au adus
jertfă de mulţumire Celui Atotputernic.
Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce
pământul fusese spălat cu apă şi însuşi Noe făcu primul păcat atunci
când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că
acum se înecă în paharul cu vin şi aşa intră răul şi blestemul în
lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el
când l-a văzut beat. Înmulţindu-se neamul omenesc
s-au înmulţit şi beţivii, apoi de la beţie s-au înmulţit celelalte
păcate: desfrânările, crimele, şi o mulţime de fărădelegi care au
intrat în casele multor aleşi ai lui Dumnezeu. Atât de mult au
îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un
bolnav şi chinuit de tâlhari.
Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare şi
nimeni n-o putea ridica. Toţi erau neputincioşi, chiar proorocii
Vechiului Testament, cu toate speranţele lor, datorită blestemului
ajungeau tot in temniţele iadului. Cine ar putea să spună prin
cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?!
Beţivii şi desfrânaţii, idolatrii şi criminalii făceau să curgă
multe lacrimi amare şi întunecau văzduhul cu răutatea şi păcatele
lor.
Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă
toţi erau lipiţi de patimi şi păcate. Păcatul era pricina a toată
răutatea şi veninul şarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu,
îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din
iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta
jalnică şi s-a adresat tuturor fiinţelor cereşti: îngerilor,
heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care îşi ia
asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva şi a-l mântui pe om.
Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să
ne salveze.
Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeaşi iubire cu
Tatăl şi cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru
mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să
viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să
viziteze ţările şi oraşele de pe pământ. El a ştiut că vine într-o
misiune foarte grea şi deşi venea printre ai săi, aceştia nu L-au
cunoscut şi nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din
Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împăratul
Slavei, a venit să fie bătut scuipat şi hulit, iar apoi răstignit pe
Cruce; El a venit să-şi verse tot sângele pentru ca să ne împace cu
Tatăl Său.
Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne
scape de toate blestemăţiile şi să ne împace cu El. De aceea
zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a
coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte
Iisus a arătat că este Dumnezeu şi om. Puterea de a se sui în cer şi
de a se coborî, numai Dumnezeu o are.
El se numeşte şi Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când
s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar
după Învierea Sa s-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta Tatălui.
Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să
izbăvească lumea de păcate şi de muncile iadului, dar aceasta
izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viaţa Fiului Omului. De
aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: " După cum Moise a
înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalte Fiul Omului,
pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţa
veşnică. "
Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită
în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut
lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceştia
au început să cârtească împotriva lui şi i-au zis: "La ce ne-ai scos
din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este
nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană
sărăcăcioasă."
Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei şi a trimis
asupra lor mulţime de şerpi veninoşi şi au murit mulţi din popor
otrăviţi. Dându-şi seama de greşeală, au venit la Moise şi i-au
cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis
către Moise: " Fă un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp şi oricine
va fi muşcat şi va privi la şarpele de aramă nu va muri. " Moise a
făcut întocmai şi şarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava
şerpilor veninoşi.
Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit
Domnul Hristos pe Cruce, căci şarpele de aramă închipuia pe Domnul
Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe
înălţimea Muntelui Golgota şi toţi care privesc şi cred în jertfa
Lui sunt izbăviţi de veninul păcatului. El a fost înălţat şi
răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate ţările, toate
continentele şi tot pământul, să-L vadă toţi evreii, grecii, arabii,
romanii şi păgânii de pretutindeni şi crezând în El să se
mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă,
acolo pe această înălţime a Golgotei.
Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu
lipsească din casa nici unui creştin, ca să privească cu atenţie la
rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată
deci ce greşeală mare fac sectanţii care s-au despărţit de Biserică
şi nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui
Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie
să privim, să medităm cu ochii trupului şi ai sufletului ca să ne
putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înţeleg, ori că au căzut
din har şi nu pot pricepe duhul adevărat al înţelesului Sf.
Scripturi.
Asemenea înălţării şarpelui în pustie, mai sunt o mulţime de
închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea şi
închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia
de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe
Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu
piară ci să aibă viaţă veşnică. Observăm că Sf. Evanghelie
accentuează şi întăreşte aceste cuvinte: " Să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică". Aceasta este voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se
mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.
Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte şi să
facă ce spune Dumnezeu şi Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru
izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-şi aminteşte Evangheliile din
Săptămâna patimilor? Câte suferinţe! Sângele curgea şiroaie, trupul
era sfâşiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini şi
picioare, amărăciunea fierii şi oţetului, înjurăturile barbare,
scuipările şi toate hulele, suliţa care i-a străpuns coasta, pe
toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe
care a dus-o pe Golgota, precum şi lacrimile şi jalea sfintei Sale
Maici care îi sfâşiau inima.
Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile
noastre, păcatele şi greşelile noastre. Dumnezeu care este iubire
desăvârşită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării
noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci şi troiţe
pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii şi în
cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca
să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim
spunând: " Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceţi pentru
Mine? ".
Să stăm o clipă şi să cugetăm asupra acestor cuvinte ale
Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeaşi dragoste cu care
ne-a iubit şi să ne dăm viaţa pentru El, sau mai degrabă să ne
lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toţii că a suferit din
dragoste pentru noi, cum şi-a pus sufletul pentru noi, El care este
mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului
nostru, prietenul cel apropiat în necazuri şi izvorul vieţii
noastre.
Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El,
căci este Calea, Adevărul şi Viaţa. Să ne apropiem de El cu toată
încrederea, că oricine a cerut de la El cu credinţă nu a rămas
nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoşi a
murit. El şi astăzi ne cheamă pe toţi zicându-ne: " Veniţi la Mine
toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" .
El ne cheamă mereu şi ne aşteaptă, dar să ştiţi că ne
aşteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morţii s-a sfârşit
aşteptarea Lui şi s-au sfârşit şi chemările Lui. Atunci urmează ziua
răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaşte
darurile cereşti.
Cei care şi-au astupat urechile la dragostea Lui şi i-a
apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata
focul gheenei, împreună cu toţi păcătoşii care au călcat în picioare
sângele Lui cel scump, răbdarea şi aşteptarea Lui.
Înainte vreme mulţi creştini care erau mai înstăriţi puteau
răscumpăra pe cei ce erau robiţi şi pe cei care erau condamnaţi
chiar la pedepse cu moartea. Cei salvaţi rămâneau după aceea
recunoscători toată viaţa.
Aşa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care
din obişnuinţă rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat
pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la
toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau
să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a
plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine
poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A
fost şi el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viaţa
omului care a plătit pentru el.
Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care
a plătit cu viaţa Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu
s-a găsit pe faţa pământului care să plătească marea datorie pe care
o aveam şi de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum
rămâne ca El - Mântuitorul nostru - să vadă pe fiecare dintre noi
cum îi răsplătim şi cum ne facem datoria faţă de bunătatea Sa
dumnezeiască. Înţelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare
dragostea Lui pentru noi?
Eu, din partea mea cred că dacă aş avea zeci de mii de vieţi
pământeşti pe care să le petrec în cea mai aspră pocăinţă şi dacă aş
face toate faptele bune posibile omului şi tot n-aş putea răspunde
cât de puţin dragostei Lui dumnezeieşti. Unii însă consideră că e
suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face
cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar
pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morţii.
Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde
vreunui sărac doi-trei lei, sau nişte vechituri de îmbrăcăminte şi
rămăşiţe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică şi
de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre,
meciuri, stând ore întregi şi privind la televizor, iar pentru
suflet nu găseşte timp nici zece minute de rugăciune.
Uni vin la biserică de la mari distanţe, cu cheltuială şi cu
dragoste, iar alţii deşi sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de
sfântul locaş pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile
primite. Deşi aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână
mereu, până într-o zi când vor fi duşi de alţii ca să-şi ia rămas
bun de la bisericuţa care toată viaţa i-a chemat, fără ca ei să
poată răspunde acestei chemări.
Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineaţă, stă
atent la biserică două-trei ore, se închină şi se roagă, în timp ce
alţii trec pe la biserică aşa din obişnuinţă, atunci când merg la
tutungerie sau la chioşcul cu ziare. Unul vine la biserică din
interes pământesc, vine şi cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva şi
dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică şi nici nu
mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.
Mulţi ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor şi să facă după
poftele lor, ca şi cum nu e destul cât a făcut pentru noi şi cât
face. De la El primim căldura şi lumina, de la El primim vinul,
untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătăţile şi în schimb nu are
Dumnezeu nici o mulţumire din partea noastră şi dimpotrivă aude
atâtea insulte, hule şi nemulţumiri din gura spurcată a omului
nelegiuit. Astfel trăiesc o mulţime de oameni ce se numesc şi
creştini departe de adevărata credinţă pe care ne-a spus-o Sf.
Evanghelie de astăzi.
Unii nu au credinţă de loc în timp ce alţii au credinţă ce se
aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credinţa fără fapte
este moartă aşa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înţeles
greşit ca sectanţii, care spun că te poţi mântui numai prin
credinţă. Credinţă a avut şi Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat
şi l-a vândut pe Domnul Hristos, aşa cum fac şi creştinii noştri.
Credinţă, spun că au şi creştinii şi curvarii precum şi hoţii
şi criminalii. Şi ei spun că au credinţă în Dumnezeu, dar faptele
lor sunt drăceşti. Omul care are credinţă în Dumnezeu, este acela
care dovedeşte acest lucru prin faptele bune pe care le face,
nesuferind păcatul şi se poartă cuviincios în tot locul, are o
vorbire sănătoasă şi folositoare, are dragoste şi milă de aproapele,
sare în ajutorul celui lipsit şi necăjit, merge la biserică în
duminici şi sărbători, posteşte şi se roagă. Se roagă pentru
vrăjmaşii lui şi nu ţine duşmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să
ajute pe cei ce nu cunosc credinţa, aducându-i la calea adevărului.
Aşa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu
şi să nu piară ci să aibă viaţă veşnică, căci numai aceştia vor avea
viaţă veşnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate
nici numai cu ele şi fără credinţă, pentru că fapte bune fac şi
păgânii şi necredincioşii, dar fără credinţă in Dumnezeu aceste
fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le
fac în numele Sf. Treimi şi a credinţei noastre ortodoxe, nu sunt
primite.
Să nu mai pierdem timpul fraţi creştini, că poate puţin ne-a
mai rămas. Să facem fapte bune şi să ne ferim de cele rele, urâte şi
murdare. Să ne apropiem cu credinţă şi să arătăm şi noi dragostea
noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se
închid uşile milei cereşti, până nu vine noaptea cu întunericul ei
cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în
trup.
Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne
împietrim inima, astăzi să ne hotărâm şi să lăsăm toate păcatele,
toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile şi blestemele. Să
facem numai bine acum până nu e prea târziu.
Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăţi Sodoma şi
Gomora, a căutat atunci şi nu a găsit în cele două mari oraşe pline
de păcate şi urgii mari nici măcar zece drepţi pentru care să le
cruţe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: " Mântuieşte-ţi
sufletul şi să nu te uiţi înapoi, nici să te opreşti în câmp, ci
fugi în munte ca să nu piei cu ei".
Tot aşa şi noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în
munte de Sodoma şi Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să
ieşim din focul patimilor, din cetăţile dărâmate de ură şi
necredinţă, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor şi a
duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înşelăciunile lumii, ca
să câştigăm veşnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte şi să
renunţăm la toate ca şi Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia
acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit ţipând în
flăcări şi uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.
Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la
Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc şi
singurul loc de scăpare. Să îmbrăţişăm Crucea lui Hristos şi să-i
sărutăm rănile care şi astăzi sângerează pentru noi, să alipim
obrazul nostru de preacuratele Lui picioare şi să lăsăm ochii să
plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile şi nelegiuirile
noastre. Să învăţăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea şi jertfa.
O dumnezeiască şi necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte
ceresc Cel ce eşti bun şi milostiv te-ai uitat spre noi din cer şi
ne-ai văzut căzuţi în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legaţi
în lanţuri de păcate, ai auzit plânsul nostru şi Te-ai miliostivit
de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ţi-ai adus
aminte că eşti Tată şi ai fii, că eşti Dumnezeu şi ai pe pământ
oameni rătăciţi, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i
salveze, să-i răscumpere de păcat şi săi întoarcă la credinţă.
N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire
pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am
înţes că suntem îndatoraţi pe vecii vecilor ca să-Ţi slujim şi orice
am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în
mijlocul celor mai scumpe bijuterii.
De aceea, gura mea nu mai poate vorbi şi îmi trebuie mai
multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău,
dimpreună cu toţi creştinii care s-au adunat aici. Nădăjduim şi noi
să ne mântuim şi să-Ţi aducem laude, cinste şi închinăciune aici, în
viaţa aceasta, câte zile mai avem şi sus în ceruri, în vecii
vecilor. Amin.
Parintele Visarion Iugulescu |